Curățarea
Intervenția cu cel mai mare impact vizual asupra unei opere de artă, curăţarea, deși motivată aparent numai de considerente estetice, trebuie să răspundă unor principii științifice de conservare și protejare a operei de artă respective. Fiind o intervenție tehnic complexă, delicată și ireversibilă, ea poate avea și rezultate negative, în situația în care nu se iau în calcul toate caracteristicile suprafețelor ce trebuiesc curăţarea și nu se aleg tehnica și substanțele cele mai potrivite situației date.
Din punct de vedere tehnic, alegerea metodelor și produselor de curățare depinde, pe de-o parte, de natura rocii, iar pe de altă parte de natura materiilor ce trebuie îndepărtate de pe corpul litic degradat. În acest scop se pot folosi mijloacele mecanice şi fizico-chimice.
Mijloacele mecanice. Cele mai curente sunt periile de diferite forme, dimensiuni şi durităţi, bureţii de diferite tipuri, instrumentarul variat de uz stomatologic, abrazivii în pastă sau în jet (aer-abrazive sau hidro-aer-abrazive), diferite tipuri de freze electrice sau pneumatice, dălți de diferite tipuri, incizoare, vibroincizoare pneumatice, bisturie cu ultrasunete etc.
Mijloacele fizico-chimice urmăresc fie solubilizarea substanțelor solide nedorite existente pe piatră, fie de a le înmuia, în vederea facilitării îndepărtării lor prin mijloace mecanice. Deseori este necesar să se utilizeze amestecuri de solvenți cu o acțiune rapidă, alteori dimpotrivă, un amestec mai puțin eficace, dar care rămâne mai mult în contact cu substanțele care trebuiesc îndepărtate, pentru a le da răgazul să se înmoaie.
Mijloacele de curățare cu acțiune chimică sunt cele care permit eliminarea unei materii solide printr-o reacţie care rupe legăturile primare. Substanțele care acționează în acest fel sunt acizii şi bazele folosite în prezența apei. Acizii puternici acționează prin reacţie chimică, hidrolizând mai ales proteinele, dar nu sunt recomandați pentru rocile cu componenți carbonatici.
Curățarea crustelor anorganice și a eflorescențelor saline de pe suprafața pietrei. Eflorescențele saline fixate pe suport litic insolubil în apă pot fi ușor îndepărtate prin spălare cu apă, dar şi în stare uscată, cu o pensulă moale sau cu ajutorul jeturilor de aer. Pentru a extrage la maxim sărurile din interior, se pot aplica comprese umede de pastă de hârtie sau de argilă absorbantă (sepiolit, atapulgit, caolin etc.).
Sărurile insolubile, inclusiv cele din crustele negre, se îndepărtează prin mai multe mijloace: apă fin pulverizată, micro-sablare, comprese pe bază de argilă, geluri bazice, carbonat de amoniu, acesta din urmă fiind foarte eficient în curăţarea crustelor negre bogate în gips, permiţând înlocuirea metasomatică a gipsului cu calcit, conform reacţiei:
Ca SO4 ·2H2O + (NH4) ·2CO3 → (NH4) ·2SO4 + CaCO3 +2H2O.
Sulfatul de amoniu, fiind foarte solubil în apă, difuzează dinspre crustă în compresa umedă şi poate fi înlăturat împreună cu aceasta. În virtutea acestei reacții, crusta de gips este practic înlocuită cu o crustă carbonatică, mai stabilă.
Curăţarea depunerilor de praf se face cu o perie foarte moale, aspirator, jeturi de aer generate de un compresor etc., după ce ne-am asigurat de buna aderență a stratului suprafeței. „Praful gras” (bogat în particule carbonice) se îndepărtează cu amestecuri ușor bazice: apă cu adaos de la 5 la 20% amoniac sau alte baze slab volatile, aplicate cu pensula sau cu ajutorul tampoanelor, evitând orice frecare prelungită.
Curăţarea depunerilor organice Materiile grase de natură antropogenă se curăță utilizând amestecuri bazice alese în funcție de vârsta şi grosimea stratului ce trebuie eliminat. Ceara poate fi îndepărtată cu spirt alb, tetraclorura de carbon, trielină etc.
Tratarea biodeteriogenilor şi curăţarea pietrei de biocruste. În prezența biodeteriogenilor fixați pe piatră, restauratorul urmărește, pe de-o parte, stoparea activităţii acestora, iar pe de altă parte, îndepărtarea produșilor de metabolism, a resturilor biotice izolate şi a celor constituite în biocruste.
Stoparea activităţii biotice se poate realiza prin suprimarea condiţiilor necesare dezvoltării agentului biotic sau prin biocizi. Biocizii destinați fungilor sunt formolul, pentaclorfenolul, ortofenilfenolul etc. şi se aplică în soluții de diverse concentrații, prin pensulare. După biocidare, urmează îndepărtarea resturilor biotice izolate şi a biocrustelor, ceea ce se realizează frecvent prin variate mijloace mecanice (desprindere prin periere, suflare, sablare controlată, etc.).
Consolidarea pietrei degradate
Consolidarea este operația tehnică prin care se reface coeziunea dintre granulele sau fragmentele litice dispersate, sau pe cale de a se dispersa în procesul de degradare. În esență, operația se rezumă la impregnarea rocii degradate cu o substanță consolidantă.
Consolidantul (de obicei lichid) trebuie să penetreze suficient de adânc, să ajungă la partea sănătoasă a pietrei şi să conecteze la ea toate părţile deteriorate care pot fi cu uşurinţă desprinse. Pentru consolidarea pietrei se folosesc atât consolidanți mineralici (apa de var, varul, silicaţi alcalini, esteri de siliciu, soluțiile pe bază de silice coloidală, hidroxid de bariu, tetra etil orto silicat (TEOS) etc), cât şi consolidanți / adezivi pe bază de polimeri sintetici (răşini termoplastice, răşini termorigide sau termoreactive (plastomeri).
Procesele de consolidare de obicei nu reuşesc să interconecteze spaţii mai mari de ordinul zecimilor de milimetru; nicidecum să refacă adeziunea între fragmente de dimensiuni mari sau să împiedice apa să intre în piatră prin intermediul fisurilor sau a desprinderilor.
O cerinţă de bază în restaurare este aceea ca piatra să prezinte suprafeţe compacte la interfaţa cu mediul înconjurător, astfel încât să se evite penetrarea lichidelor agresive. Din acest motiv, toate fisurile şi alt tip de discontinuităţi trebuiesc umplute cu substanţe adezive corespunzătoare, în aşa manieră încât să se îmbunătăţească rezistenţa mecanică, iar posibilul acces al apei în interiorul pietrei să fie blocat.
În acest scop se folosesc o serie de materiale ce implică amestecul unui liant (răşini epoxidice, silicaţi de etil, var etc) şi un adaos de material inert fin (praf de piatră, nisip etc), urmărindu-se obţinerea unor paste fluide cu ajutorul cărora să se realizeze umplerea spaţiilor respective.
În vederea umplerii zonelor lacunare mai mari sau refacerea părților lipsă se folosesc mortare mai vâscoase, bazate pe același principiu de preparare: un material de umplere (de obicei același tip de piatră sfărâmată în particule de diverse granulații) şi un liant, fie organic (răşini sintetice) sau anorganic (var, etil silicaţi etc).
Chituiri şi plombări cu mortare de restaurare se pot face în cazul zonelor lacunare de dimensiuni relativ mici. În cazul necesității refacerii unei zone ample, care lipsește din materialul litic, în mod special când zona lacunară presupune refacerea unei volumetrii, se folosește termenul de ”reîntregire volumetrică”.
Protecţia pietrei după tratament
Atâta timp cât apa este unul din cei mai importanți factori în procesele de degradare a pietrei (dizolvarea calcitului, transportul sărurilor solubile, transportul reactivilor acizi din mediul poluat, îngheţ-dezgheţ etc), operația de hidrofobizare este foarte importantă în conservarea-restaurarea pietrei şi a suprafețelor arhitecturale expuse mediului exterior.
Materialele folosite în acest scop constau din uleiuri vegetale (cel mai folosit fiind uleiul de in), grăsimi animale, ceruri şi parafine. Cerurile moderne folosite în conservarea pietrei se bazează pe parafine şi sunt comercializate dizolvate în solvenți organici sau dispersii apoase, fiind capabile să îndeplinească dublul rol, de consolidant şi hidrofug.
SURSA:
http://gg.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/05/OLTEANU-Iulian.pdf
