Degradarea rocilor puse în operă reprezintă o însumare a efectelor mai multor procese elementare. Unele procese afectează forma și integritatea geometrică a bunului cultural, altele afectează esența mineralogică și structurală sau degradează suprafața componentelor litice cromatic și structural (1*).
- Degradări mecanice
Cele mai frecvente degradări mecanice întâlnite pe piatră sunt fisurile/crăpăturile și fracturile, denumite științific deformări casante. În același obiect, putem întâlni fisuri singulare sau multiple, cele din urmă formând un sistem de fisuri.
Cauzele apariției acestor deformări sunt oscilațiile termice și acțiunea unei tensiuni, care depășește forța de rezistență a rocii la rupere. De exemplu, încălzirea și răcirea repetată a corpului litic duc la apariția unor tensiuni, care dezvoltă ulterior fisuri paralele cu suprafața corpului, ajungând la fenomenul de exfoliere (cojire) a suprafeței (2*).
Detalii fisuri Biserica Evanghelică Sibiu, Portalul de Vest
- Degradări de natură chimică
Din cauza condițiilor de mediu diferite față de cele din zăcământ, compușii minerali din piatră reacționează cu diferiții agenți atmosferici, iar rocile puse în operă suferă niște schimbări, pe care le denumim științific alterări chimice.
Agenții chimici care au contribuit cel mai mult la alterarea rocilor din obiectele de patrimoniu sunt: apa, dioxidul de carbon, oxigenul, oxizii de sulf, oxizii de azot, acidul clorhidric și acidul fluorhidric (3*).
Apa poate pătrunde în roci direct din apa de precipitații și cea rezultată din topirea zăpezii sau prin ascensiune și difuziune capilară, din canale, instalații deteriorate sau alte surse de apă din proximitate. Oxigenul și ozonul în prezența apei deteriorează mineralele cu conținut de fier și amplifică reacțiile de alterare în prezența agenților compuși din sulf și azot. Rocile purtătoare de sulf, precum pirita, sunt vulnerabile în prezența apei și a oxigenului, dând naștere la oxizi și hidroxizi de fier insolubili în apă și la acid sulfuric, un agent agresiv și dăunător față de carbonați. Acidul fluorhidric degradează în special rocile cu calcit și rocile silicatice, formând microfisuri și orificii (4*), iar dioxidul de sulf formează o crustă neagră aderentă la suport pe suprafața pietrei (5*).
Detaliu crustă neagră
- Biodegradarea
Pe suprafața rocilor se pot instala forme biotice, precum: bacterii, alge, fungi, mușchi, licheni, plante ruderale. Acestea pot declanșa procese fizice (fracturi, dislocări), prin presiunea acestora de creștere și procese chimice (modificarea naturii mineralogice a rocii suport), prin produșii metabolici rezultați în urma asimilării (utilizarea suportului drept hrană) și dezasimilării (produsele de excreție).
Rocile care au stat mult timp într-un mediu umed, dezvoltă colonii bogate de licheni. Acoperirea unei suprafețe importante cu astfel de forme biotice poartă numele de biocruste.
Plantele ruderale acționează agresiv asupra suportului petrografic, prin intermediul rădăcinilor care pătrund în rosturile dintre moloanele de piatră, exercitând presiuni de creștere care duc la spargeri sau deplasări ale rocii (6*).
De asemenea, animalele care trăiesc în vecinătatea monumentelor din piatră, în special păsările, deteriorează suportul prin depunerile aderente și ancrasate de natură organică lăsate pe suprafața acestuia, ele fiind ulterior destul de greu de îndepărtat. Cel mai dăunător agent de biodeteriorare este liliacul, deoarece produce guano, care este toxic și are repercusiuni corozive asupra rocilor, mai ales a marmurei.
